Unde gasim croissante bune in afara Frantei?

In Germania, desigur. Mai exact, in coltul strazii mele din Berlin, unde niste doamne dragute vand mic-dejunuri si zambete cu 1 euro si ceva bucata, ceea ce nici nu-i mult pentru un om ca mine, caruia calculele ii sar pe fereastra daca apare vreo tentatie si nu-i nimeni in preajma sa traga de maneca. Croissantul cu ciocolata a fost protagonistul a doua dintre cele patru dimineti in care am mancat cat am stat acolo (am sarit un mic-dejun in asteptarea unui pranz de senzatie), preludii usor sarate ale unor zile cu multi kilometri umblati.

Ce putea sa nu-mi placa intr-un oras in care oamenii nu-si pun perdele la geam? Dincolo de obiectivele turistice, pe care imi place sa le vad, dar a caror importanta nu prea ma zdruncina, ma duc in orice oras sa vad oamenii. Imi place sa umblu cu ei pe strazi, sa ii vad cum rad, sa intru in magazine si sa vad cine la ce se uita, sa ii privesc in metrou si la semafor. E de mentionat aici ca oamenii imi par mult mai interesanti in metrou, probabil de-aia am mers aproape exclusiv cu metroul si in Berlin, si in Paris, si in Madrid, si as merge si in Bucuresti daca nu as avea cuibul in marginea periferiei. Ma uitam, deci, la nemtii de rand cu viu interes, atat pe strada cat si in propriile lor case frumos varuite si decorate. Am vazut multe piercing-uri, multe fete in fusta, oameni pictati in verde care transportau un tort inceput prin oras la 3 dimineata, multi punkeri. Cativa oameni imbracati superb, multi asortati frumos, multi anosti.

Si in acest oras fara claxoane dar plin de oameni, mi-am dat seama ca fiecare oras are, in mintea mea, un caracter propriu. Madridul de exemplu, e un zbanghiu: se trezeste greu, e cald si calm, rade si te mangaie, se deschide in fata ta si iti arata aproape singur tot ce ai putea descoperi in el. E simplu si prietenos si nu prea e nevoie sa-l cauti prin unghere. Berlinul insa m-a provocat la cautare din prima clipa. Eram in avion, ma simteam coborand asupra lui si il cautam pe geam, in naivitatea mea feminina, sperand sa-l pot cuprinde cu privirea inca dinainte de a-l atinge. Nu s-a lasat, n-am vazut decat o barca si cateva lacuri. Primele cartiere prin care am trecut aratau dragut, dar nu intr-atat incat sa merite sa zbori doua tari jumate pana sa le vezi. Credeam ca Berlinul m-a pacalit. Aveam sa aflu ca ma astepta, usor arogant, sa ma straduiesc sa-l descopar, sa-i caut stradutele, sa-i vad oamenii, sa vada ce-mi poate pielea pana sa ma accepte. I-am vazut tinerii manifestand, ca a doua zi dimineata sa-i vad finisand un perete cu graffiti. I-am vazut betivii si i-am vazut tatii cu copii. I-am vazut turistii si elevii, controlorii de bilete, vanzatoarele. I-am calcat de cateva ori si autobuzele si i-am facut sute de poze. L-am vazut intins sub un soare abia vizibil, cu Spree ascuns pe unde nici n-as fi crezut, si mi s-a parut masculin, poate si pentru ca fiecare neamt de pe strada avea ceva sobru, chiar si femeile.

If my jigsaw falls into place, as vrea sa-mi gasesc un colt al meu in orasul asta fara perdele. Dar pana atunci, sa mai vedem niste reclame si sa ne bucuram de viata asa cum o stim.