Ce-am facut sa merit?

Traim, dragilor, intr-un oras incredibil de urat. E urat prin el si prin oamenii care l-au facut asa si inca il fac si deja nu mai are rost sa ma intreb de ce nu ma simt acasa in el dupa 12 ani. Inca ma prefac ca ma gandesc la altceva cand uratenia lui imi lezeaza retina pe nepusa masa si incerc (si reusesc) sa ii gasesc putinele zone frumoase, pe care le are, desigur, asa cum si o pisica moarta are blana fina.
Eu traiesc undeva la marginea periferiei, intr-o zona care pana acum cateva ore arata totusi decent. Niste bloculete spate in spate, cu niste copaci inalti care faceau umbra, cateva masini, cativa catei si cativa copii faceau aleiuta mea sa arate cam ca o padurice proaspat dezvirginata cu drujba, si nu o data m-am gandit sa fac niste poze pe strada cand infloresc teii sau apare zapada mai groasa pe crengi. N-am reusit pana acum dar mi se sopteste discret de undeva din intuitie ca ar trebui sa ii dau bice, nu de alta dar dispar copacii mai ceva ca sosetele in masina de spalat. Mi-au taiat azi 3 copaci. Nema umbra, nema intimitate, vad blocul din fata ca pe o dama dezbracata in vitrina unui magazin, expusa, privita si impietrita de rusine. Inainte vedeam crengi de la bucatarie, cu cuiburi de gugustiuci, acum vad un bloc alb si nespus de urat, cu geamuri mici si draperii improvizate. Arhitectii comunisti probabil si-ar fi dorit o asemenea fraternitate intre locatari, pentru ca as putea privi in dormitoarele din celalalt bloc cu usurinta si deci nimeni n-ar fi mai presus de nimeni (goi, toti suntem cam la fel), dar eu nu apreciez sa fiu privita de babe curioase cand mananc. Mai ales ca n-am fost nicicand interesata sa-mi cunosc vecinii prea bine si nici n-am vreo fantezie cu mine pe post de cobai. Urat, urat!