Blog fara titlu

O sa vin aici.

Blogu' nimicului

Dintotdeauna am avut sub ambii ochi niste vene foarte vizibile, iar cand eram mica ma intreba adesea lumea de ce am cearcane. Nu prea le mai vad de cand port ochelari, iar in seara asta m-a izbit realitatea lor: sunt acolo si sunt la fel de albastre ca oricand.
Intotdeauna am fost capabila sa merg incaltata in adidasi iarna pana dadea zapada. Acum am racit de doua ori in aceeasi iarna din cauza asta, cum oare? Sunt ei mai putin caldurosi sau eu mai sensibila la gat? E prima data cand nu reusesc sa rad din cauza durerii de amigdale si e tot prima data cand imi pun problema asta, pentru ca am vazut un film la care as fi vrut sa pot rade si n-a mers.

Blogu' scrisului

E tarziu sa spun ca e inceputul sfarsitului. Sfarsitul e pe terminate deja, vinerea viitoare va fi ultima mea zi de lucrat unde lucrez. Nu vreau sa zic unde, niciodata nu mi-a placut sa vorbesc despre asta si deja s-a cam terminat aventura mea acolo; ce rost mai are sa vorbim? :)
Ma apuc sa imi fac singurica un drum si am nevoie de sustinere. Am nevoie sa scriu povesti (am si inceput deja), ca sa nu uit cum scriu eu. Imi place acum sa scriu si vreau mai mult si mai mult, sa scriu ce vreau eu. Vreau sa ies, sa ma uit la oameni si sa ma intorc acasa inspirata de ce vad in jur. Vreau sa citesc mult si sa vad filme si vreau sa ajung sa stiu mai multe decat acum.
Vreau sa cresc, si cand spun asta, gandul imi zboara la cineva care sta mic in bratele mele si ma ajuta sa merg mai departe.

Blogu' acului si al atei

Tocmai am terminat de infrumusetat un tricou. Poate sunt eu ciudata, dar nu-mi plac tricourile simple, albe, fara desen. Mi se par agresive cumva, parca ma dor ochii de la ele, asa ca imediat ce mi-am cumparat un astfel de tricou, am inceput sa ma gandesc ce sa-i fac. Asteptarea a fost lunga, dar l-am dotat cu niste nasturi colorati. Arata minunat :)
Ma simt moarta cand trece timp mult fara sa creez ceva. Din cuvinte sau din ce gasesc prin jur, ma linisteste si ma bucura sa aduc lumii ceva nou, chiar daca uneori sunt singura persoana care se bucura de rezultat. Imi pun amprenta oriunde, cand eram mica umpleam casa de abtipilduri, poate si ca s-o irit pe mama, si mi-ar fi placut sa ma lase sa scriu pe pereti. E mai misto sa creezi ceva cand esti copil si mi-as dori sa nu-mi fi dezvoltat prea mult frica de ridicol. Se tine de mana cu frica de viitor si mai ales de un destin care o sa ma tina pe loc mereu. E ciudat, mi-e frica de viitor dar vreau sa ma schimb, nu prea stiu unde o sa ajung cu asta.
M-a invatat cineva recent ca trebuie sa creez lucruri pentru mine in primul rand si sa nu ma gandesc ce ar putea crede altii despre ele. Are dreptate, stiu asta, dar ma cufundasem prea mult in mine incat sa inteleg ca asta facem toti: cream ce ne place si ne exprimam sufletul cumva, iar uneori cineva ne admira. Eu admir oamenii care isi traiesc visul. Am cunoscut doi pana acum, dar sunt inca mica :)

P.S. La cererea cititorilor (nu ma asteptam sa fii atat de prompt :)), am pus si o poza cu tricoul in cauza. Stiu ca nu mi se vede oglinda sufletului, asta e.

Blogu' povestii continuate

Printesa a asteptat si a asteptat intoarcerea printului. In fiecare zi isi facea de lucru prin castel, isi inchipuia noi povesti pentru supusii ei si chiar incerca sa adauge o nota proaspata blazonului sau. Avea un carnetel special pentru desene, pe care il tinea pe masuta din iatacul ei, unde isi bea in fiecare dimineata ceaiul.

Intr-o dimineata, in timp ce isi imbraca rochia preferata, cu fir auriu, printesa vazu un cal mic incalecat de un om si mai mic, apropiindu-se de poarta castelului. Ca o naluca, printesa zapacita incepu sa-si faca repede loc prin holurile stramte, pana la poarta, ultima care o despartea de printul ei asteptat. Cand, in sfarsit, ajunse jos, se pomeni fata in fata cu printul care zambea putin incurcat. Printesei nu-i venea sa creada: printul ei era chiar acolo, chiar venise...dar stai putin! Era mai mic decat si-l amintea. Sa fie de vina timpul, sa-si aminteasca ea gresit? Sau printul chiar scazuse in inaltime? Incurcati, se uitau unul la altul si nu stiau ce sa isi zica. Printul isi reveni primul, se intoarse spre cal si dezlega o desaga mica, plina cu ghinde. I-o intinse printesei:

-Inteleg de ce ma privesti asa. Da, eram mai inalt cand am plecat, dar fiecare zi fara tine a luat ceva din mine. Am cules cate o ghinda pentru fiecare clipa cand mi-am trimis sufletul langa al tau si acum ti le-am adus inapoi, ca sa faci cu ele ce doresti.

Blogu' cu zapada

Cel mai frumos revelion pe care l-am trait vreodata a fost cand aveam vreo 13 ani si s-a rezumat la o singura scena. Stateam intr-un dormitor de la parter, in apartamentul nasilor mei, cu vara-mea de vorba. Ningea sanatos afara de cateva ore si ma uitam cum se acopera strada de o zapada perfecta, si cum copacii si trotuarele se ingroasa cu alb. Arata ca o felicitare, nu mai vazusem niciodata strada asa. La un moment dat, pe la 1.30, in timp ce eu nu ma mai saturam privind pe geam, a aparut pe sosea o aratare singuratica: un camion incerca sa scoata la iveala negrul asfaltului, pentru eventualii post-petrecareti. Inainta incet de-a lungul strazii si ma facea sa ma intreb daca avea vreun pahar de sampanie in cabina sau o bause deja cu colegii la el la munca.

Blogu' de multe chestii

Iar e dimineata. Dupa o noapte de somn plin si lung, am tras langa mine pernuta moale ca o piele pe care o mangai din cand in cand si mi-am adus aminte ca m-am gandit sa scriu o groaza de chestii aici si n-am scris.
Pe de o parte, ma bucura ca am deja oameni abonati la blog, care ma citesc si imi trimit comentarii (sau nu). Nu ma asteptam la asta cand am scris prima data, am crezut ca o sa fie doar un fel de loc de postat ganduri pe net, la care nimeni n-o sa se uite. Acum, mai arunc cate un ochi la trafic din cand in cand si ma intreb cine sunt toti oamenii aia si de ce nu imi dau toti commenturi. Ar fi dragut ca macar un post sa primeasca comment de la fiecare cititor, sa stiu si eu cine mi-e publicul. Pe de alta parte, deja am subiecte despre care nu-mi mai vine sa scriu, ca sa nu se simta lumea ofensata "Aha! Ti-am citit blogul si stiu ce crezi de fapt despre mine!" Sau dupa cum m-a sfatuit cineva, as putea sa scriu povesti si sa termin cu toata istorisirea asta a realitatii. De ce sa-mi povestesc viata pe blog, nu? Asta face toata lumea.
Nu stiu ce sa fac cu printul. Am inceput o poveste cu el si nu stiu cum s-o continui, asa ca il las sa vietuiasca in imprejmuirea aia din mintea mea unde tin toate personajele pe care le inventez zilnic. Deja se cam aglomereaza... Dar nimeni nu pare deranjat, e ca si cum n-ar sti ca stau inchisi acolo, asa ca nici unul nu-si scoate povestea din buzunar sa mi-o arate. Stau toti acolo ca la petrecere, conversand si privind in jur fara sa bage de seama gardul pe care ar putea la o adica sa-l rupa usor.
M-a innebunit opinia publica cu nenorocita de criza. Nu vroiam sa scriu despre ea aici, dar iata ca au reusit sa ma sperie bine, incat sa nu stiu ce sa fac. Ma gandesc sa imi iau talpasita de la actualul loc de munca, unde nu mai am satisfactii aproape deloc. Nu mai am nici clienti, probabil de-aia. As vrea sa stau acasa si sa citesc, sa ma uit la filme si sa invat, dar daca nu lucrez, n-am bani de carti si daca lucrez n-am timp sa citesc. Totusi sper sa nu ma prinda mijlocul lui februarie acolo.
Criza, necriza, vine anul nou, si stiu ce inseamna asta. O petrecere de revelion la care n-o sa vreau sa fiu si care o sa ma faca sa ma gandesc la multe "Oare ar fi mai amuzant daca as bea mai mult? Dar daca as fi cu alti oameni? Doamne, ce ma plictisesc! Ce-am facut anul asta? Hmmm, o groaza de chestii? Dar la anul, ce sa fac?" Am facut multe anul asta, daca tot a venit timpul bilantului. Am terminat facultatea, am intrat si la master, m-am indragostit de doua ori, am mers la mare in aprilie, am mers in multe alte locuri tot anul, am cunoscut o multime de oameni mai mult sau mai putin interesanti, am scris mai mult decat oricand, am avut jobul de vis intr-o atmosfera neplacuta si am invatat multe despre mine si despre lume. La anul, om vedea ce-o fi. Pana una alta, noi sa fim sanatosi, ca vorba marelui caracter, bunicii mei au supravietuit unui razboi.