Stilo

Cand nu scriu un timp, imi amorteste mana. Mintea mi se face ca o nuca si cu greu reusesc sa incropesc doua idei dupa ce n-am mai scris un timp. Am un stilou mare pe care abia reusesc sa il ridic si sa incep incet sa simt ca imi curge inca sange prin venele din mana. Si apoi vine un suvoi. Apar povesti de unde nu ma astept, totul se leaga, totul incepe din nou sa se scrie si mana mi se face mare, ca sa poata tine stiloul.

O vad uneori cand inchid ochii, mana asta mare care se face mica si mai mica si mereu mai mica pana dispare si apoi apare alta mana si ea se face si mai mica si tot asa, pana adorm.

I won a contest!

Original artwork, no?

Friends Advertising is going to give me a book for this, and so I feel quite cool.

Artistii dintre noi

Un studiu mic de la Dream Foundation mi-a spus azi-dimineata ca 10.000 de tineri europeni si-au testat personalitatea sa vada in ce domenii ar putea avea o cariera. S-au facut teste gratis, s-a raspuns la intrebari, s-au centralizat raspunsurile si s-a dovedit ca cei mai multi tineri est-europeni care cauta burse in Vest (Dream Foundation e un centralizator de burse) sunt artisti. Iata deci cum stam!

Pai cum stam, chiar? Zice-se ca tinerii romani sunt cei mai intreprinzatori dintre participantii la test, deci avem, asa cum ne asteptam, afacerile in sange. Good going, viitorul e asigurat. Ce ma intreb eu totusi: daca majoritatea celor care se testeaza pentru cariera au firi artistice, inseamna ca artistii nu stiu ce sa faca cu viata lor, cautandu-si raspunsurile in teste online? Inseamna ca doar ei isi pun intrebari? Sau inseamna oare ca raspunsurile care duc la rezultatul de artist sunt cele mai interesante si toata lumea ar vrea sa fie asa?

Dove

Daaaa, bineinteles ca imi place ca baiatul meu sa miroasa frumos. Iata cine il ajuta.

Gastritix, recomandat de Asterix

"Eu zic sa iei portocale doar daca vrei tu, eu nu prea mananc ca ma cam doare stomacul de la ele."

"Ar trebui sa faci ceva cu stomacul ala al tau!", zise el ridicand spre mine un deget amenintator si o privire peste ochelari.
"Hahaha! Ce anume sa fac cu el?"

"Sa-l tratezi, ce sa-i faci? Tu crezi ca ti-e bine? Nu vezi ca nu mai poti sa mananci nimic??" Manca seminte si scuipa cojile dupa fiecare propozitie, punand punct oricarei incercari de a purta o conversatie in care parerea mea conteaza.

Sunt sincer jignita. "Ba pot, doar ca nu pot sa mananc portocale, ca imi cresc aciditatea..."

"Ba nu poti! Portocale nu, rosii nu, paine nu, aia nu, aia nu. Ca iti creste aciditatea, ca te doare stomacul....Tu crezi ca e bine? Nu se poate sa nu poti sa mananci nimic." Apoi imi gaseste solutia. "Trebuie sa cauti un medicament si sa-l iei."

Ma gandesc la toate medicamentele fara efect pentru stomac, la durerile care pana la urma nu sunt atat de mari si la inutilitatea intregii conversatii. Era clar ca o sa ma bata la cap pana cumpar o pastila, sau, eventual, pana o cumpara el. Am zis totusi sa incerc o scapare.

"Dar nu ma doare atat de tare. De ce sa iau pastile? Oricum nu imi trece."

"Nu exista! Nu e nevoie sa iei pastile, cautam un tratament naturist, trebuie sa fie ceva."

Daca e ceva in care n-am incredere, sunt tratamentele naturiste pentru stomac :))) Yeah, right, siiiigur de data asta o sa-mi treaca. Orice enervare ma duce insa mai aproape de o noua durere-nu-atat-de-mare, deci de ce sa ma cert?

Asa a intrat in viata mea Gastritix, un medicament ales de comun acord, cu proprietati zice-se benefice asupra stomacului meu plin de toane. O suta de pastile galbene din America, probabil atent preparate din cateva flori, asteapta de azi pe birou sa infaptuiasca o minune.

Aha!

S-a terminat orice smecherie incepand de acum! :D

Toti ochii curiosi pot sa vada primul discurs tradus de mine pe ted.com. Imi apare numele pe site? Imi apare! Afla toata lumea cum poate trai 1000 de ani? Afla!

Asa ca dati click pe link acolo si incepeti sa va planificati vacantele pana la Y3K, cand bineinteles ca va veni din nou sfarsitul lumii.

Plain old Muttley

Este minunat cum ajung sa fac ceva de mare anvergura dintr-o prostie. Am de facut un proiect pentru scoala, la a carui tema ma strofoc sa ma hotarasc de prin octombrie, adica de vreo 2 ani daca iau in considerare perceptia-mi subiectiva asupra timpului. Alaltaieri nu s-a mai putut si mi-am consultat o colega. "Tu despre ce ai facut nenorocirea asta?" Un raspuns neasteptat din partea ei, avand in vedere ca pare un om teribil de serios: "Pai eu am scris despre violenta in desenele animate." mi-a atins un punct nevralgic. Desenele! Da, bai, chiaaaaaaar! De ce sunt desenele traduse?

Si asa am ajuns eu sa scriu un proiect intreg cu referiri la Flintstones si Scooby Doo dupa ce ieri ma zbateam intr-un cosmar cu materiale de propaganda. Apropos, exista desene cu Bugs Bunny si nazisti, ceva deosebit :)))

Dar sa lasam asta. Am facut chiar si o mica cercetare (si sunt mandra de mine) si s-ar zice ca nu sunt singura in revolta mea impotriva desenelor dublate. 444 de oameni au semnat pana acum o petitie online care cere intoarcerea Cartoon Network la ce stiam eu ca e de pe vremea cand urmaream tot ce prindeam pe acolo, stiam toate cantecelele si personajele, si pe alocuri toate episoadele, ca sa nu mai spun de reclame. E un subiect intens discutat si pe forumuri (inclusiv la CNA, dar putintel) si iata cum revolta mocnita din jurul meu, ca si spiritul de initiativa, ma ia din nou prin surprindere.

Frank is one.

Happy birthday, buddy! :)

Too many?

Hehe, si ca sa vezi consideratie, inca stiu de unde ii am pe fiecare :p

Cum ar fi daca ar fi?

Mother e o agentie de publicitate din Londra care face reclame faine. Si in timpul liber (adica de Craciun, aparent), face de-astea.

Grafitti fan

Cu cat vad mai multe, cu atat sunt mai confuza.

Si totusi, modurile de exprimare ale oamenilor continua sa ma fascineze.

Kinder

M-am tuns ieri la tipa la care ma tot duc de vreun an si de care s-ar zice ca m-am atasat. Nici nu ma mir, daca nu ma trage de par! Si ea s-a atasat de el si stie deja cam ce vreau, asa ca e blanda si pufaie multa apa in jurul capului meu inainte sa-mi anihileze carliontii cu singurul pieptan care ma mai atinge in ultima vreme.

E insarcinata tipa. Profilul nu minte, dar i-am privit putin burtica rotunjita pana sa ma hotarasc sa intreb in cate luni. "Cinci si jumatate." Mi se parea atat de fascinant incat nici n-am reusit sa calculez cam in ce luna ar veni nasterea. I-am urat sa-i traiasca. "Si...cum e?", n-am mai reusit apoi sa ma abtin. "E bine pana acum. De acum incepe sa fie mai greu." Nesatisfacator, dar m-am bucurat totusi pentru ea, incercand sa imi imaginez schimbarile prin care a trecut ansamblul vietii ei in ultimele luni.

De copii mi-e frica sa nu-i stric cumva si mi-e frica sa nu-i ratez, de-aia am de gand sa ii mai aman. Dar sarcina ma face foarte curioasa. Oare am inceput sa imbatranesc?

One

Asta-i pentru cand merg pe strada fara sa ma uit in jur.

Unde gasim croissante bune in afara Frantei?

In Germania, desigur. Mai exact, in coltul strazii mele din Berlin, unde niste doamne dragute vand mic-dejunuri si zambete cu 1 euro si ceva bucata, ceea ce nici nu-i mult pentru un om ca mine, caruia calculele ii sar pe fereastra daca apare vreo tentatie si nu-i nimeni in preajma sa traga de maneca. Croissantul cu ciocolata a fost protagonistul a doua dintre cele patru dimineti in care am mancat cat am stat acolo (am sarit un mic-dejun in asteptarea unui pranz de senzatie), preludii usor sarate ale unor zile cu multi kilometri umblati.

Ce putea sa nu-mi placa intr-un oras in care oamenii nu-si pun perdele la geam? Dincolo de obiectivele turistice, pe care imi place sa le vad, dar a caror importanta nu prea ma zdruncina, ma duc in orice oras sa vad oamenii. Imi place sa umblu cu ei pe strazi, sa ii vad cum rad, sa intru in magazine si sa vad cine la ce se uita, sa ii privesc in metrou si la semafor. E de mentionat aici ca oamenii imi par mult mai interesanti in metrou, probabil de-aia am mers aproape exclusiv cu metroul si in Berlin, si in Paris, si in Madrid, si as merge si in Bucuresti daca nu as avea cuibul in marginea periferiei. Ma uitam, deci, la nemtii de rand cu viu interes, atat pe strada cat si in propriile lor case frumos varuite si decorate. Am vazut multe piercing-uri, multe fete in fusta, oameni pictati in verde care transportau un tort inceput prin oras la 3 dimineata, multi punkeri. Cativa oameni imbracati superb, multi asortati frumos, multi anosti.

Si in acest oras fara claxoane dar plin de oameni, mi-am dat seama ca fiecare oras are, in mintea mea, un caracter propriu. Madridul de exemplu, e un zbanghiu: se trezeste greu, e cald si calm, rade si te mangaie, se deschide in fata ta si iti arata aproape singur tot ce ai putea descoperi in el. E simplu si prietenos si nu prea e nevoie sa-l cauti prin unghere. Berlinul insa m-a provocat la cautare din prima clipa. Eram in avion, ma simteam coborand asupra lui si il cautam pe geam, in naivitatea mea feminina, sperand sa-l pot cuprinde cu privirea inca dinainte de a-l atinge. Nu s-a lasat, n-am vazut decat o barca si cateva lacuri. Primele cartiere prin care am trecut aratau dragut, dar nu intr-atat incat sa merite sa zbori doua tari jumate pana sa le vezi. Credeam ca Berlinul m-a pacalit. Aveam sa aflu ca ma astepta, usor arogant, sa ma straduiesc sa-l descopar, sa-i caut stradutele, sa-i vad oamenii, sa vada ce-mi poate pielea pana sa ma accepte. I-am vazut tinerii manifestand, ca a doua zi dimineata sa-i vad finisand un perete cu graffiti. I-am vazut betivii si i-am vazut tatii cu copii. I-am vazut turistii si elevii, controlorii de bilete, vanzatoarele. I-am calcat de cateva ori si autobuzele si i-am facut sute de poze. L-am vazut intins sub un soare abia vizibil, cu Spree ascuns pe unde nici n-as fi crezut, si mi s-a parut masculin, poate si pentru ca fiecare neamt de pe strada avea ceva sobru, chiar si femeile.

If my jigsaw falls into place, as vrea sa-mi gasesc un colt al meu in orasul asta fara perdele. Dar pana atunci, sa mai vedem niste reclame si sa ne bucuram de viata asa cum o stim.

Friedrichshain, Kreuzberg & co.

M-am bagat intr-o relatie complicata cu Berlinul: suntem doar prieteni dar stim amandoi ca vreau mai mult.

Fum

"De ce fumezi?"
"Pentru ca sunt dependent, bineinteles" ar fi un raspuns interesant aici, dar n-a venit inca. E o chestie dubioasa constientizarea motivelor, si eu incerc sa vad daca vreodata si-a inventat cineva un raspuns la intrebarea asta. Eu, recunosc, fumez pentru ca imi place fumul. Fumez rar, intotdeauna de plictiseala sau de curiozitate, si ma uit cum mi se pierde grabit fumul. Forma lui e cam ca o pictura si imi place sa vad cum apare si cum il vad doar eu in portret. Sau e ca spuma de la bere din reclame, sau ca toate fotografiile stock cu bautura turnata intr-un pahar: concentrat, disipat. Fara cale de mijloc, uite-l nu e.
"Tu de ce fumezi?" "Nu stiu." "Pentru ca imi place." "Pai m-am apucat de fumat din curiozitate."
Surprinde-ma cu dependenta ta.

Asta ne invata pe noi la scoala

C'est fou :)

Acum stim

O sala alba, inalta, acoperita de un ansamblu complicat de tevi, adaposteste mese, scaune si curiosi. Peretii expun pe o parte carti noi, organizate alfabetic, iar pe cealalta fotografii vechi, organizate cine stie cum, surprinzatoare prin culori si tematica. Am vazut trenuri vechi, numere matricole, o fata cu picioare lungi, tractoare, zapezi, biserici mutate din loc, excavatoare. Am vazut si Casa Poporului in constructie. Am fost la expozitia de fotografie a lui Andrei Pandele, "Made in Romania". Blogul dansului, aici. Mi-a placut foarte mult, desi mi-as fi dorit sa fi venit cu noi cineva care sa stie mai multe despre vremurile alea, si care sa ne ajute sa trecem de nivelul "Ia uite ce zapezi erau in '84...Si Casa Poporului a fost construita in 5 ani ?!?" Eram mici atunci, nu stiam ca parintii nostri stateau la coada la lapte de la 5 dimineata.

Ce-am facut sa merit?

Traim, dragilor, intr-un oras incredibil de urat. E urat prin el si prin oamenii care l-au facut asa si inca il fac si deja nu mai are rost sa ma intreb de ce nu ma simt acasa in el dupa 12 ani. Inca ma prefac ca ma gandesc la altceva cand uratenia lui imi lezeaza retina pe nepusa masa si incerc (si reusesc) sa ii gasesc putinele zone frumoase, pe care le are, desigur, asa cum si o pisica moarta are blana fina.
Eu traiesc undeva la marginea periferiei, intr-o zona care pana acum cateva ore arata totusi decent. Niste bloculete spate in spate, cu niste copaci inalti care faceau umbra, cateva masini, cativa catei si cativa copii faceau aleiuta mea sa arate cam ca o padurice proaspat dezvirginata cu drujba, si nu o data m-am gandit sa fac niste poze pe strada cand infloresc teii sau apare zapada mai groasa pe crengi. N-am reusit pana acum dar mi se sopteste discret de undeva din intuitie ca ar trebui sa ii dau bice, nu de alta dar dispar copacii mai ceva ca sosetele in masina de spalat. Mi-au taiat azi 3 copaci. Nema umbra, nema intimitate, vad blocul din fata ca pe o dama dezbracata in vitrina unui magazin, expusa, privita si impietrita de rusine. Inainte vedeam crengi de la bucatarie, cu cuiburi de gugustiuci, acum vad un bloc alb si nespus de urat, cu geamuri mici si draperii improvizate. Arhitectii comunisti probabil si-ar fi dorit o asemenea fraternitate intre locatari, pentru ca as putea privi in dormitoarele din celalalt bloc cu usurinta si deci nimeni n-ar fi mai presus de nimeni (goi, toti suntem cam la fel), dar eu nu apreciez sa fiu privita de babe curioase cand mananc. Mai ales ca n-am fost nicicand interesata sa-mi cunosc vecinii prea bine si nici n-am vreo fantezie cu mine pe post de cobai. Urat, urat!

Misiune indeplinita :D

Hmmm da...Pe 2 august scriam ca am un poster cu cafea pe care as vrea sa il am (ca eu l-am facut, copywriting-wise) si sa il lipesc pe usa. Cat ar fi durat pana parintii mei, expusi zilnic la mesajul publicitar, ar cumpara un plic din cafeaua cu pricina? L-am primit in jur de 15 august si, desigur, l-am lipit. Nu rezist experimentelor ;)
Acum 2 zile mama a cumparat un plic de Saga: "Eeee, nu-i din cauza afisului, dar hai sa vad si eu cum e."
q.e.d. :)